Cele mai vechi urme de existenţa umană datează din prima epocă a fierului ( sec.  XII - mijlocul sec.V.i.H. ), ( Titus Cergau, 1937 ).

Un eveniment important pentru regiunile pontice l-a constituit întemeierea coloniilor greceşti: Histria ( sec. VII i. H. ), Tomis ( sec.VI i. H. ), Callatis ( sec. VII i. H. )

Aşezarea satelor comunei Corbu aproape de lacuri ( Sinoe, Corbu – Taşaul ) şi Marea Neagră, cu terenuri bune pentru agricultură , a influenţat ocupaţia locuitorilor: agricultura, creşterea animalelor, pescuitul,  meşteşugurile, comerţul. S-au creat astfel posibilităţi de schimb între populaţia locală şi coloniştii greci. Faptul că pe baza comunei Corbu s-au descoperit şapte morminte de înhumare aparţinând băştinaşilor şi în  care s-au găsit materiale greceşti, demonstrează contactele permanente ale localnicilor cu locuitorii cetăţilor greceşti ( M. Bucovala,  M. Irima, 1971 ).

Începând cu sec. I i. H., romanii îşi impun dominaţia pe litoralul Mării Negre şi la gurile Dunării, apoi, treptat, asupra întregii Dobroge de astăzi, care, începând cu anul 86 i.H. va face parte din provincia Moesia Inferior.

Din această perioadă au fost descoperite pe raza comunei: monede romane ( sec. II i. H. ), resturile unei aşezări romane, inscripţii  ( Ocheseanu R.,  Papuc Ghe. ).

După retragerea romană, pe plan social, sfârşitul acestei dominaţii marchează în istoria României trecerea la perioada feudală.

La Dunărea de Jos este semnalată, la sfârşitul sec. XII  “ Ţara românilor ”, care se va integra cronologic şi geografic, etnic şi economic, în rândul celorlalte formaţiuni prestatale din teritoriul locuit de romani. ( A. Gheata, 1982 ).

În a doua jumătate a sec. XIV se remarcă creşterea pericolului otoman dinspre Peninsula Balcanică, pentru ca, începând din prima jumătate a sec. XV aceştia să-şi instaureze stăpânirea asupra Dobrogei.

Paralel cu instaurarea şi consolidarea stăpânirii otomane în Dobrogea, sunt luate măsuri de colonizare cu turci şi tătari precum şi de schimbare a toponimiei oraşelor şi satelor, chiar daca populaţia creştină era majoritară.

Schimbarea toponimiei s-a facut mai întâi în jurul cetăţilor apoi de-a lungul drumului turcesc.

Unele denumiri ne arată originea populaţiei pe care turcii au găsit-o în Dobrogea, sau care s-au stabilit aici în timpul stăpânirii lor: Anadal – chioi ( satul Anadolienilor ). Alte denumiri indicau ocupaţia locuitorilor: Cara – Harman ( arie neagră de bătut grâul ), sau animale şi păsări caracteristici regiunii: Gargalâc ( Ciorăria ).

Din cele 3776 nume tipice câte s-au înregistrat în Dobrogea veche după 1878, la sfârşitul stăpânirii turceşti, numai 1260 ( 33% ) erau româneşti ( Constantin Brătescu, 1928).

Din a doua jumătate a sec. XVIII,  Dobrogea devine teatrul de operaţiuni militare în cadrul războaielor dintre Rusia şi Imperiul Otoman, evenimentele afectând toate localităţile din această regiune.

Cele mai vechi date istorice sunt legate de satul Vadu. Acesta a fost locuit, probabil, din paleoliticul superior. Rezultatele cercetărilor arheologice de pe teritoriul actualului sat Vadu, coborâte cu studiul izvoarelor scrise, au dus la concluzia existenţei, aici a mai multor trepte de civilizaţie, aşezărea atingând cea mai mare dezvoltare în timpul stăpânirii otomane, când a devenit una dintre cele mai importante localităţi din Dobrogea (A. Radulescu,  I. Bitoleanu, 1979 ).

Săpăturile arheologice au scos la lumină urme materiale ( vase geto-dacice, oale, castroane decorate cu brâu alveolat ) produse de ceramica aparţinând culturii elenistice şi romane, gropi de bordee.

Toate acestea au fost descoperite la o distanţă de 2,1 Km nord-est de sat pe locul numit de localnici Ghiaurchioi ( satul creştinilor ).

Distanţa relativ mică ( 10 - 12 Km ) între Vadu şi Cetatea Histria a permis stabilirea unor legături strânse între populaţia locală şi locuitorii cetăţii. Aşa se explică existenţa materialului arheologic datând din epoca arhaică greacă.

În primii ani ai sec. XIX, în încercările de identificare a vechii cetăţi Histria, interesul cercetătorilor s-a oprit o vreme şi asupra vechii localităţi Vadu.

În procesul de schimbare a toponimiei localităţilor dobrogene din perioada stăpânirii otomane, satul Vadu a primit numele de Karaharman. Denumirea corectă este dată de Kara - Harman, toponim ce va fi reluat de autorităţile romane la 1878, dar Caraharman în grafie românească ( Cara = negru, Harman = ariede bătut cereale ). Această denumire a fost utilizată până în 1926 când i s-a dat numele de Vadu ( Constantin Brătescu, 1924 ).

Schimbarea denumirilor, făcută la propunerea geografului C. Brătescu, a fost generală, pentru toate localităţile din Dobrogea.

Între 1861 - 1864 se stabilesc aici şi alţi locuitori, iar la sfârşitul sec. XIX, satul numără 487 de suflete.

Biserica, construită în 1871 va fi arsă de turci în 1876, iar în 1894 va începe construcţia bisericii actuale, având hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Maica sa Elena, fiind dotată de stat cu 10 ha pământ şi întreţinută de comună.

Din 2978 ha cât aparţineau satului în această perioadă, 65 ha erau ocupate de vatra satului.

Satul Corbu de Sus ( Gargalâcul Mare ), întemeiat de tătări înainte de 1876 va fi ruinat în timpul Războiului de Independenţă şi reinfiinţat de locuitorii din Gargalâcul Mic începând cu anii 1878 - 1879.

La sfârşitul sec. XX, vatra acestui sat se întindea pe 66 ha, populaţia fiind în majoritate români şi numărând 454 suflete. Satul stăpânea în totalitate  2893 ha.

Luminiţa ( Sahmanul ), situat în partea de sud-vest a teritoriului comunei este menţionat la sfârşitul sec. XIX, în Marele Dicţionar al Geografiei României ca având în stăpânire 832 ha, din care 53 ha erau ocupate de vatra satului.

Populaţia este formată în majoritate de turci: 35 familii ( 179 de suflete ), care se ocupau cu pescuitul în apele lacului din apropiere.

Astăzi satul are 43 de locuinţe iar populaţia este în număr de aproximativ 156 persoane, este formată în majoritate din români.

Până în 1868 toate aceste localităţi au aparţinut administrativ de Raionul Medgidia.